miercuri, 14 noiembrie 2012

Din nou Genovel, acum fara cabina!



A doua zi de la publicarea povestii lui Genovel o echipă de asistenţi sociali de la un ONG urmează să îl viziteze să vadă dacă poate fi inclus în vreunul din programele lor dar în aceeaşi zi, azi, cabina de telefon unde acesta stătea a fost ridicată... Oare discursul despre responsabilitate socială al companiilor să fie doar vorbe care mișcă aerul și nimic altceva? Ar fi fost o ocazie de capitalizat, nu cred că era foarte mult de făcut pentru acest om...


Intre timp a primit ranita. 


si Gazeta Strazii scrisa de oamenii strazii


Si se exploreaza posibilitati de servicii sociale pe care le poate accesa dar e deschisa poarta pentru idei si recomandari.



luni, 12 noiembrie 2012

Genovel


Undeva în Târgu Ocna, în Judeţul Bacău, pe la sfârşitul anilor ‘60 (mai exact în 1969), o femeie a născut un baieţel şi, pentru că avea o soră pe nume Genoveva, după numele acesteia, copilul a fost botezat Genovel. Genovel a crescut mare şi a făcut şcoala profesională de “amecist”, AMC, Aparate de Măsură şi Control şi a lucrat o vreme bună în “chimie şi cauciuc” în Oneşti şi Bacău.

La începutul anilor ‘90 când începe privatizarea, falimentarea, transformarea industriei româneşti (pentru parfumul şi savoare care, foarte probabil, au însoţit muuulte din procesele de privatizare ale intreprinderilor româneşti este de văzut filmul Despre oameni şi melci), Genovel vine în Bucureşti, devine Domnu’ Gelu şi lucreză şi locuieşte vreme de 15 ani la ghena de gunoi a unui bloc de pe Bd. Magheru. “Era ceva mai bine decât afară, numai nu ploua şi nu ningea. Aveam apă caldă, apă rece...aveam 80 de lei pe lună şi era muncă, era balamuc. M-a pus naiba şi m-am dus la administratoră şi i-am zis <totuşi s-a scumpit mâncarea>…a sărit în sus că am pretenţii…“.

După unele neînţelegeri între el, administrator şi locatari, Genovel nu mai poate continua să locuiască la ghenă aşa că ajunge pe stradă. Pentru un scurt timp a găsit o cameră undeva la subsolul unui bloc, tot în zona Magheru, pentru care plătea 3 milioane de lei chirie dar renunţă şi la aceasta pentru că, după cum povesteşte el, mai avea un coleg care stătea pe acolo … “[…] domne şi io beau, da’ ăla bea în neştire, venea beat criţă şi nu mi-a mai trebuit. Poate mai stăteam da’ nu mi-a mai trebuit”.

“Mai am un frate, cu doi ani mai mic decât mine, e în Canada, la Toronto. [...] a plecat cu acte în regulă. Vine când vrea, a venit la moartea lui mama imediat. Numai că la ei timpul costă bani, aşa zice, şi n-a putut decât trei zile. [...] a venit, a făcut escală la Frankfurt, nu avea cum direct. Numai trei zile a venit şi a plecat imediat. Eu am avut adresa lui dar mi-a furat cu acte cu tot, nu mai ştiu nimic. Nu l-am mai vazut, nu mai ştiu nimic, o mai fi venit în ţara, n-o mai fi venit…”

Vara aceasta Genovel a ajuns de urgenţă la spital unde medicii au fost nevoiţi să îi amputeze piciorul stâng, până deasupra genunchiului (degerăturile de iarna trecută şi-au spus cuvântul). Aşa l-am găsit azi când am trecut foarte aproape de locul unde stă el şi a strigat după mine “Nu mă mai cunoaşteţi? Nu mai am un picior acum…” (stă aproape de un magazin unde obişnuiesc să merg şi se întâmplă să îi mai dau câţiva bănuţi sau să îi cumpăr diverse mărunţişuri pe care mă roagă să i le cumpăr).

E instalat într-o cabină telefonică, tronând pe un fotoliu, de jur împrejur cu o folie de plastic. Cabina are cele două geamuri laterale mari din partea de sus sparte şi nu are decât jumătate de uşă. De cabină este legat, cu un lanţ de bicicleta cu cifru, un cadru de metal, suport pentru mers şi stat în picioare, cineva i l-a adus. Are şi promisiune de la altcineva pentru un scaun cu rotile. 


În cabină, lângă fotoliu este îndesată o sacoşă mare de supermarket în care îşi depozitează lucrurile. Avea o raniţă în care îşi ţinea lucrurile, inclusiv actele, dar care i-a fost furată într-o noapte. Acum ţine noaptea piciorul care i-a mai ramas îndesat peste sacoşă sperând să nu i-o mai fure. Mă roagă daca se întâmplă să am în plus pe acasă vreo raniţă (rucsac) să îi aduc.

Ce face toată ziua? “Ziua casc gura (râde)! Dimineaţa mai beau o cafeluţă, mai beau o bericică, mai rod pişcoţele (îmi arată o punguţă cu biscuiţi săraţi) până seara la mâncare. Dacă nu mănânc seara mă trezeşte foamea. Nu-s mofturos la mâncare, de la fasole până la friptura. I-am spus cuiva de fasole, n-am avut ce face, a întors din nas <Io fasole?!>”. De citit… i-a lasat cineva dimineaţă ziarul Ring de la metrou şi, când are bani, îşi ia el o ediţie Libertatea de duminică.

Homeless în România

La fel ca şi în cazul altor categorii vulnerabile de populaţie (cum este cazul copiilor abandonaţi de părinţii plecaţi la muncă în străinătate, câteva menţiuni în această postare), întocmirea unor statistici corecte şi complete nu e treabă uşoară, iar diferenţele între statisticile raportate de ONGuri, cercetări sociale şi statisticile Direcţiei Generale de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti, DGASMB, sunt semnificative.

Din estimările făcute de Samusocial în capitală erau aproximativ 5000 de persoane fără adăpost, estimare din 2009. Samusocial îşi dedică activitatea acestei categorii vulnerabile de populaţie, persoane adulte fără adăpost.
Un studiu al ICCV realizat in 2004 se face face referire la estimarea făcută de „Medicins sans Frontières” în ce priveşte numărul de persoane fără adăpost adică 5000 de persoane.
Un document emis de primăria Municipiului Bucureşti în 2009 pe baza datelor furnizate de DGASMB, estimează numărul persoanelor fără adăpost în Bucureşti undeva în jur de 1500 – 2000 de persoane.

Conform cu statitisticile furnizate tot de studiul ICCV menţionat anterior, comparativ cu alte state fost comuniste numărul absolut şi relativ de persoane fără adăpost în România este relativ mic. 

Cât de complicat ar fi un program care caute să integreze 5000 de persoane? Raportat la populaţia Bucureştiului ar reveni un om al străzii la câteva sute de locuitori. Cum ar fi daca două zile pe an fiecare dintre noi ar duce ceva de mâncare unui astfel de om, ceva obiecte pe care le avem pe acasă, am ajuta cu informaţii legat de drepturile pe care le au, de programele de asistenţă socială, de un ONG care l-ar putea sprijini? Oare un program de prevenire a acestei situaţii ar putea cuprinde cuvinte magice precum: prevenirea abandonului şcolar, învăţare pe tot parcursul vieţii, educaţia populaţiei cu privire la afecţiunile de natura psihică, etc. într-un mod care să le facă să se şi întâmple în realitate?

Anumite funcţii pe care familia extinsă şi comunitatea le îndeplinea se dizolvă de tot în condiţiile vieţii de oraş, şi în condiţii de axietate provocată de contextul economic şi politic în care trăim. Pe lângă faptul că politicile şi capacităţile instituţionale în domeniul asistenţei sociale sunt departe de nevoile care ar trebui acoperite (*Notă - mai jos!), se pare că şi noi la nivel de individ şi comunitate nu avem cea mai bună putinţă şi voinţă de a participa.

Responsabilitatea sociala difuză prin care este explicat efectul spectatorului (bystander effect) e un fenomen consacrat în psihosociologie, sunt cazuri celebre de crime şi violuri petrecute în vecinătatea unui grup mare de oameni (aproape toţi din grup au auzit victimele ţipând dar nimeni nu a intervenit) sau de oameni care aveau nevoie urgentă de asistenţă medicală pentru care nu a intervenit nimeni pentru că fiecare individ era convins că altcineva din grup a acţionat deja (altcineva probabil a chemat deja poliţia sau ambulanţa, nu vreau să mă complic! sau dacă nu a intervenit nimeni, probabil este un motiv pentru aceasta şi deşi empatizez cu cel care are o suferinţă nu intervin, poate  îmi scapă mie motivul pentru care ceilalţi nu intervin şi e legitim să nu intervin!). Să fie clar, nu e acesta vreun fenomen românesc se întâmplă şi la "case mari" şi "civilizate". Iata aici un experiment şi sunt multe altele.

În cazul în care suntem martori că unii dintre vecinii noştrii de oraş sunt persoane fără adăpost probabil un loc comun este să ne legitimizăm propria lipsă de participare prin delegitimizarea acestor persoane în ce priveşte primirea atenţiei noastre. Oricum suntem sufocaţi de stimuli şi de treburi de făcut, de multe ori nu avem suficient timp şi resurse nici pentru propria ogradă, de unde să mai fie şi pentru alţii. În plus aceşti alţii, conform unui subconştient colectiv: probabil au făcut ei ceva de sunt în situaţia asta, poate sunt într-o reţea de exploatatori iar banii nu rămân la ei, de ce beau şi nu muncesc, etc. Pe de o parte oamenii aceştia sunt un atac la ordinea socială conform căreia trăim, pe de altă parte probabil că presiunea în faţa faptului că situaţia unui alt semen este atât de covârşitoare ne face să ne anesteziem şi să nu mai facem nimic, nici măcar un gest mic care pic cu pic se poate face mai mare.


Nu pot să zic că înţeleg exact fenomenul dar intuiesc că ce spun şi simt oamenii cu minime abilităţi de integrare socială nu prea se potriveşte cu situaţia în care o persoană este fără adăpost. Imperative de tipul "adună-te, măi! fă ceva cu viaţa ta!", spuse aşa din gură, nu prea au cum să funcţioneze. Pe lângă faptul că sunt multe persoane între aceştia care au afecţuni psihice sau traume emoţionale care i-au adus în situaţia aceasta, ceva înlăuntrul acestor oameni se atrofiază tot mai mult când ajung şi continuă să fie fără adăpost. Ieşirea din această situaţie cere suport, terapie proiectate cu speranţa că ar putea declanşa resursele interioare ale acestor oamenii prin care ei înşişi se pot scoate de acolo. Iată aici o mărturie, experienţa cuiva, Becky Blanton, care a fost homeless şi a reuşit să redevină integrată social şi profesional. Alte mărturii pot fi găsite în primul ziar scris de oamenii străzii din România, proiect facilitat de Samusocial.


*Notă
1. însuşi faptul că mereu apar discrepanţe de statisticile privitoare la grupurile vulnerabile este un indicator important al clarităţii pe care aceste instituţii o au vizavi de categoriile de populaţie pe care ar trebui sa le servească;
2. măsurile de austeritate care au transformat o Agenţie de stat într-o direcţie – DGASMB, diminuând capacitatea acesteia;
3. neclarităţi în termenii folosiţi în reglementări legat de ce servicii prestează aceste instituţii şi către cine;
4. personal insuficient care face ca instituţiile de asistenţă socială să aibă o capacitate foarte mică de a veni proactiv către publicul pe care trebuie să îl deservească, public care are nevoie prin excelenţă nevoie de astfel de servicii;
5. lipsa de măsuri cu caracter de prevenire a situaţiilor de vulnerabilitatea care ar presupune o bună conlucrare a mai multor instituţii;
6. măsuri prin care bugete de stat sunt alocate bisercilor-mănăstiri ca furnizor de servicii sociale, nelăsând libera participare la o competiţie pentru furnizarea acestor servicii şi a altor furnizori cum sunt ONGurile şi neţinând astfel cont de criteriul compentenţă. 
7. Şi lista poate continua.

P.s. Genovel fara cabina