vineri, 29 iunie 2012

Amintiri de Ziua Dunarii



Ziua Dunarii, care se anunta cu ospat decandent si rascolitor de amintiri, m-a provocat sa caut fotografiile vechi de pe vremea cand am inceput sa mergem in Delta Dunarii. Aceasta se intampla la inceputul anilor '80, vreme in care parintii mei au inceput sa viziteze o familie de ucrainieni din Dunavatu de Jos. 

In timpurile acelea, multi oraseni (mai cu seama cei care nu aveau rude la tara) se ”inrudeau” cu familii de la tara facand schimb de ce avea fiecare: servicii de oras (de exemplu servicii medicale) si anumite produse care se gaseau in special la oras (cafea, tigari, medicamente, tesaturi, alcool, benzina…) pentru mancare proaspata si buna de la tara. Pe fondul acestor schimburi oamenii dezvoltau atasamente puternice, caci sprijinul era pe bune si raspundea unor nevoi foarte stringente. Ai mei s-au ocupat cu mare dedicatie de gazdele noastre din Dunavat cand aveau nevoie sa vina la spital in Bucuresti, iar noi plecam de la Dunavat cu sac de peste, mistret, blani de enot si bizam. In acele vremuri de mare austeritate, sau sa zicem de-a dreptul foamete, pentru Romania inflorea o economie subterana care permitea oamenilor sa supravietuiasca. 

Asadar, ”parteneriatul” pe care ai mei l-au cladit cu familia de ucrainieni din Dunavatu a facut ca vreme de aproape 10 ani la rand sa petrecem lungi vacante in Delta Dunarii, pentru mine ramanand o impresie puternica ca am avut bunici in Delta (aceasta dupa ce cativa ani ma uitam cu jind cand  copii de la bloc plecau vara ”la bunici, la tara”, ai mei erau in Bucuresti…). Tata era pescar mare asa ca treaba asta se potrivea de minune, de altfel asa a pornit totul. Niste rude ale noastre ne-au prezentat familiei de urcrainieni care ne-au invitat sa ii vizitam si-am tinut-o tot asa. 

Cat timp au fost fara copii ai mei au avut Mobra, apoi cand s-au facut mai familisti au luat motocicleta cu atas. Primele drumuri, pana ne-am boierit cu o masina, le-am facut cu motocicleta cu atas. In atas incapeam eu si frate-miu (la primul drum eu aveam 6 ani si el 3 ani), erau ceva bagaje si la picioarele noastre si pe atas, nu stiu cum, incapea asa tot calabalacul necesar pentru sederea in Delta 3 – 4 saptamani. Drumul dura cam 6 ore pana la Dunavatu, cu motorul toate haraboaiele si doi copii in atas. Tin minte o ploaie teribila de vara care ne-a prins la un moment dat, cu cateva sate inainte de a ajunge la Dunavatul de Jos. Ploua asa de tare ca tata a fost nevoit sa opreasca motorul. Ne-am refugiat sub un copac pe marginea drumului si ai nostrii ne-au acoperit cu o mare folie de plastic. Numai ca acel copac era in dreptul unei case si din casa a iesit gospodina si ne-a zis sa trecem odata in casa ca o facem de ras in sat. Cum sa lase oamenii in ploaie si cu copii dupa ei. Asa ca am intrat si binenteles ca s-a intins o masa pentru plouatii oaspeti.



Casa lui T si A din Dunavatu de Jos era undeva la capatul satului, drumul se termina acolo unde incepea balta.


Cum intrai in curte se vedea casa ingrijita si gradina plina cu de toate care cobora in jos pana la balta unde T tinea lotca. De acolo pleca catre sectia de pescari* aflata pe canalul Dunavat si tot acolo ne ducea si pe noi. O zi - doua la venire si plecare stateam in Dunavat. Stateam in camera buna cu rapirea din Serai pe perete iar A ne rasfata cu tot felul de bunatati. Dupa masa, si noi si nepotii balai ca niste pui proaspat iesiti din ou, primeam felii de paine de casa proaspata, unsa cu unt de casa si miere. Mierea o lingeam si ceream supliment pretinzand ca s-a scurs de pe felie. 

Cand in sfarsit ne pregateam sa plecam la sectia de pescari lotca lui T se umplea ochi cu noi si haraboaiele noastre si dura ceva mai mult de doua ore sa ajungem pana la sectie. T avea rame la lotca dar si un motoras care ne ducea incet la destinatie. T avea si o canuta de tabla pe care o tinea in lotca si cand ii era sete bea apa din canal si ne oferea si noua.

Tata pleca in zori la pescuit, mama facea plaja si pregatea masa, in timp ce noi haladuiam.


Era plin de pomi fructiferi care erau perfect copti cam la vremea cand ajungeam noi, piersici si niste prune galbene foarte dulci si zemoase. Pana la ora pranzului mergeam la pescuit de bibani cu undite facute din trestie, erau niste helestee in care bibanii cresteau ca niste monstrii si nu se lasau prea usor scosi din apa. Seara prindeam sabioasa (obletei) care veneau la pontonul unde se spalau vasele. Alteori traversam pe malul celalat, era un loc cu nisip acolo unde ne placea sa facem plaja. Mergeam cateodata si cu pescarii prin balta sa verifice vintirele sau sa arunce prostovolul. Nu de putine ori l-am vazut pe T mergand in locuri precise pentru a arunca prostovolul, scotand cat ai clipi crapi si somni imensi. Am vazut de cateva ori pescarii venind cu somni mari cat lotca.


Initial pescarii s-au distrat pe seama tatei care vroia sa pescuiasca cu bețele, pana cand a inceput sa afle locurile si sa vina si el cu capturi serioase seara.


In unii ani T ne-a dus la rudele lui din Sfantu Gheorghe. Acolo am aflat si am gustat totemii, aveam pe atunci la masa: cega, pastruga, morun, nisetru, calcan. Tot de acolo am mers intr-un an la insula Popina pe lacul Razim cu doua barci mari de iesit pe mare. Nisipul era alb si culorile cerului si apei fantastice, era acolo un aer de inceput de lume. Toata poezia s-a stricat atunci cand T a simtit ca se porneste furtuna, ne-a imbarcat pe toti in mare graba si a pornit in tromba sperand sa nu ne prinda furtuna pe lac dar ne-a prins. Aveam 9 ani atunci dar imi amintesc foarte clar cat de sticlosi se facusera ochii albastrii ai lui T, cum incerca sa faca semne pescarului din cealalta barca. Barcile se inaltau pe culmea valului pentru ca apoi sa fie aruncate in prapastia dintre valurile de cativa metrii. Dupa ce am ajuns cu bine in Sfantu, toata seara cei mari povesteau cum isi faceau planuri fiecare ce copii sa inhate in caz ca s-ar fi rasturnat barcile.


Una din retetele de pregatit peste pe care mi-a reamintit-o mama este cam asa: crapul proaspat prins se curata, ce taie felii si se prajeste apoi se pune in borcane si peste el se pune o saramura cu otet, o zeama ca pentru gogosari murati. Zeama respectiva se transforma in gelatina iar pestele se macereaza, oasele aproape dispar si se pastreaza cateva luni bune. In rest, da am mancat borsul cu apa din balta, am mancat ardei umpluti, musaca, chiftelute de peste…



*Sectia de pescari - era un fel de IAS care lucra cu materia prima existenta in zona, adica pestele. Nu stiu exact ce se intampla cu pestele acesta, eram cu totii intr-o vreme sub sloganul ”nicio masa fara peste” dar tot ce ajungea pe la noi pe la oras era niste peste congelat oceanic…

miercuri, 20 iunie 2012

Graiurile cu sonoritati slave din Delta Dunarii: haholii si lipovenii

Probabil cel mai popular grup etnic la care s-ar referi orice profan dispus sa raspunda, asa, dintr-o rasuflare la intrebarea „cine sunt locuitorii Deltei Dunarii?” ar fi lipovenii. Tot in spatiul Deltei poate fi gasit si un alt grup etnic, adesea confundat cu lipovenii, nu spre marea lor placere. Acestia sunt ucrainieni carora li se spune si haholi sau hahuli sau kaholi sau kahuli. Dumnealor, cu o istorie vitejeasca in spate, s-au straduit sa isi pastreze identitatea si, in general, sa nu se amestece in special cu lipovenii.  Denumirea de hahol a fost initial folosita in sens peiorativ de catre lipoveni (denumirea a fost preluata de catre alte grupuri etnice din Delta pentru a-i deosebi pe ucrainieni de lipoveni), azi acest nume pare a fi devenit, in unele cazuri, marca de identitate, caci ucrainienii pe care i-am intalnit spuneau cu mandrie ca sunt haholi/kaholi. 

Se pare ca pe unde trec, ucrainienii lasa impresii puternice, in Romania, in diferite zone ale tarii sunt numiti in diferite moduri: huțuli/huțani in Bucovina, rusini sau ruteni in Maramures, Crisana si Banat si haholi /hahuli /kaholi /kahuli in Dobrogea.  

In judetul Tulcea, haholii sunt cam de 12 ori mai putini decat lipovenii (dupa cum zic datele din 2002), adica 1279 de persoane cu totii, si mentin o prezenta bine marcata in Delta, fapt aratat de localitatile distincte doar de haholi sau doar de lipoveni. Daca spui unui locuitor din Deltei ca ai fost la un lipovean…sa zicem in Sfantu Gheorghe sau in Dunavat te corecteaza imediat, taie cu rosu si scrie majuscule: NU ERA LIPOVEAN, ACESTEA SUNT LOCALITATI DE HAHOLI! 

Iata o distributie a haholilor si lipovenilor conform cu ce am aflat de la localnici si cu ce am vazut pe teren:
Localitati de haholi: Sfantu Gheorghe, Dunavatu de Sus si de Jos, Letea, Caraorman…
Localitati de lipoveni: Periprava, Sfistofca, Chilia Veche, Jurilovca, Mila 23…

Casatorii mixte au fost evitate iar daca musai trebuia sa fie mixt atunci erau ”permise” casatorii cu celelalte grupuri etnice dar nu cu lipovenii. Azi exista casatorii mixte intre haholi si lipoveni dar inca se pastreaza urme ale discursului care condamna amestecul haholilor cu  lipovenii. 

Diferentele dintre haholi si ucrainieni sunt de port, dialect si religie. Ucrainienii sunt aliniati cu calendarul religios al intregii ortodoxii de azi in timp ce lipovenii, staropravnici, functioneaza dupa calendarul vechi. Lipovenii, staropravnici, isi tin inca barbile lungi, poate holteii sa fie barbieriti, in timp ce haholii nu se poarta cu barba.

Cateva statistici
Raportat la intreaga tara, ucrainienii sunt aglomerati in special in Bucovina, Maramures, Crisana si Banat in timp ce in zona Deltei sunt sub 10% dintre acestia. Rusii-lipoveni sunt prezenti in special in judetul Tulcea (un alt grup semnificativ de rusi-lipoveni este prin Bucovina). In total in Romania sunt 51,7 mii de ucrainieni si 23,9 mii de rusi-lipoveni, dupa cum zice provizoriu recensamantul din 2011, fiecare grup etnic a scazut cam cu 10 mii de persoane din 2002 incoace. 

Pana termina baietii treaba cu recensamantul din 2011 ma intreb cu emotie ce o fi ramas din haholi avand in vedere ca statistica pentru judetul Tulcea zice pentru 2002 ca ar fi 1279 de ucrainieni, 706 urbani si 573 rurali.

Putina explorare prin meandrele istoriei
Perioada in care si lipovenii si ucrainienii au venit in Dobrogea era departe de a fi linistita. Toata migratia aceasta a inceput din secolul XVII, continuand mai temeinic in secolul XVIII si se prelungeste chiar si in secolul XIX. Documentele pe care le-am gasit sunt cam confuze in ce priveste originea acestor populatii.

Oricum, vremurile in care lipovenii si ucrainienii au migrat spre Dobrogea erau foarte sportive, turcii si crestinatatea incingeau meciuri de ping pong intense. Cam in vremea cand turcii erau hotarati sa dea lovitura de gratie crestinatatii, punand stapinire mai cu foc pe gurile Dunarii si lansand atacurile din Dobrogea, Rusia era pusa pe reforma si pe europenizare pentru a sfarsi odata cu toate obiceiurile ”necuvenite” ce dainuiau pe acolo, barbile lungi si camasoaiele foarte ”iesite din moda”.

                              Sursa foto: http://jovis-homemade-beauty.blogspot.ro/2011/07/aparitie-in-ziarul-zorile.html

Schisma bisericii ortodoxe ruse (1654) urmata de venirea la putere a lui Petru I cel Mare (1682 – 1725) pus pe reforma, au impins la emigrare pe staroverii, credinciosii de rit vechi persecutati (care se incapatanau sa tina vechea oranduiala impotriva reformelor stapanirii, motiv pentru care erau in afara bisercii fiind declarati eretici). Pe de alta parte, desfiintarea Siciei Zaporojene in 1775 (organizatie religioasa si razboinica a ucrainienilor) a determinat pe prigonitii cazaci ucrainieni sa se indrepte inclusiv catre Dobrogea. Cazacii si lipovenii migreaza catre Dobrogea cu acceptul turcilor, consimtind la invoieli, fie legate de prestarea unor servicii militare (cazacii), fie de plata de tribut. 

Dupa izbandele miscarilor nationaliste din Europa, dupa independentele si unirile romanesti, incepand cu mijlocul secolului XIX populatia turca se diminueaza in timp ce transhumanta, in special a pastorilor transilvaneni, catre Delta Dunarii se intensifica (si datorita imboldului nationalist care facea granitele din interiorul Romaniei transparente si datorita taxelor și limitărilor legate de pășunat impuse de imperiul Austro-Ungar).

Treburile nu sunt deloc foarte clare prin rapoartele despre minoritati si documentele pe teme legate de minoritati destinate profesorilor de istorie. Iata aici totusi o monografie a Mahmudiei* care contine un temeinic si sintetic capitol despre istoria Dobrogei si despre populatiile ce s-au perindat pe aici.


Nu pare ca subiectul a fost explorat destul nici istoric nici sociologic si antropologic si ar merita ceva lumina sper sa am ragazul sa mai explorez subiectul si sper ca se mai gasesc si alti doritori. Pana atunci, cine cunoaste un hahol mana sus!

*Studiu monografic, Localitatea Mahmudia, Salvati Dunarea si Delta, 2009

P.s. alte impresii din spatiul Deltei in care apar lipovenii sau haholii se gasesc in posturile:

vineri, 15 iunie 2012

Inaugurarea autostrazii A3 pe bicicleta




Trebuia sa ajung intr-un sat pe langa Snagov si mi-am zis sa fac o mica nebunie sa merg cu bicla si sa fiu turist in propriul oras si imprejurimi.


Am mers cu autobuzul de la Piata Unirii la Otopeni, sa zicem ca drumul cu bicicleta prin Bucuresti nu e chiar preferatul meu. N-am reusit sa merg prea discret cu autobuzul, cred ca bicicleta si palaria de soare au avut ceva de a face cu asta. Oricum am invatat sa validez biletul, i-am invatat la randul meu pe altii, cineva mi-a reparat stopul de la bicicleta, altii m-au sfatuit referitor la traseu…

Am coborat in Otopeni cam in centru, dupa centura, am pornit spre Tunari pe drumul paralel cu centura mai la nord fata de centura.  E aproape perfect pe acolo pentru bicicleta, putin trafic si drumul bun.




Dupa Tunari, aproape de Stefanestii de Jos, in campie, se vede intinsa ca o serpoaica argintie autostrada A3, Bucuresti - Brasov. Era aburinda de la caldura, linia orizontului se unduia de la valurile de caldura emanate de asfaltul incins de soare. Cum drumul obisnuit ocolea ceva am zis sa inaugurez autostrada.
Am inaugurat-o vreo 3 km pana s-au sesizat domnii de la autostrada, am coborat inainte de Dascalu. E o senzatie sa fi pe un super drum pe care, odata deschis circulatiei, biciclistii nu vor urca niciodata (cu unele exceptii pe care nu le discutam aici) dar e cam crunt cu bicicleta pe acolo la vremea aceasta caci esti in plin soare si asfaltul se incalzeste ca o plita. Recomand calduros biciclistilor si organizatorilor care vor sa inaugureze pe bune autostrada pe 30 iunie sa aiba macar vreo 4 litri de apa de persoana caci nu prea e apa pe acolo si va fi nevoie mare...



Dupa ce am coborat de pe autostrada (iesirea oficiala de pe autostrada este pe langa Sangov si apoi la Ploiesti, dar deocamdata mai sunt iesiri si intrari de lucru folosite de camioanele care lucreaza inca acolo, de exemplu inainte de Dascalu si la Moara Vlasiei. Teoretic drumurile locale ar trebui sa treaca peste autostrada dar cel putin la Moara Vlasiei nu exista acest pod astfel ca drumul judetean se intersecteaza direct cu autostrada), am continuat drumul poetic (Dascalu, Moara Vlasiei, Lipia, Gruiu) prin padure, drum cu copaci pe margine. Nu prea mult trafic, se circula cu viteza dar a fost mult mai bine pe la umbra, in total kilometrajul a masurat 45 de km la tura aceasta.




M-am intersectat si cu traseul de biciclete Gradiste - Caldarusani - Dridu...poate o alternativa la evadarea pe autostrada cu bicicleta...poate pentru drumul de intoarcere.





joi, 14 iunie 2012

Cum se alege sucul la Sfiștofca


 

In excursia noastra biciclista prin Delta Dunarii cam peste tot unde mergeam eram insetati. La fiecare oprire la umbra beam apa cu disperare iar cand ajungeam in vreun sat una din primele opriri era la magazinul din centru.

Intr-o buna zi a venit vremea sa ajungem si la Sfiștofca, un sat uitat de timp din comuna Rosetti, in care cele mai multe case par parasite.


 
Drumul din Rosetti spre Sfiștofca traverseaza un ”deșert” parfumat…mai mult am impins bicicleta prin nisip. Caldura si vantul faceau sa fim inconjurati de mirosuri vii de infuzie de plante de balta cu menta.




Urmand dispozitia aceasta idilica de oraseni ajunsi in mijlocul naturi, am intrat in sat si ne-am oprit in mijlocul drumul sa ne zgaim la un cuib de berze care comentau ceva, adica faceau ditamai galagia plescaind din ciocuri. Cel mai probabil eram un spectacol usor bizar pentru localnici: niste biciclisti in mijlocul drumului uitandu-se la cuibul de berze. Treptat a aparut pe langa noi lumea din sat si am inceput sa vorbim fel de fel. 

 La un moment dat ne-am amintit ca ne e sete si am pornit catre magazin insotiti de cei care s-au pus la vorba cu noi.  In scena urmatoare toti biciclistii beau din cateo sticluta de jumatate de litru la alegere suc, apa sau bere in timp ce localnicii continua sa vorbeasca cu noi. 

Pe mine ma loveste o mare jena (am asa o iluminare ca probabil dumnealor nu au adus banii de suc cu ei) si ma ofer sa iau ceva de baut interlocutorilor nostrii. Asa ca am intrat in magazin insotita de 3 femei sa aleaga ce doresc sa bea. In mod natural eu m-am indreptat catre frigiderul cu bauturi in sticlute reci de jumtate de litru (in viziunea mea fiecare domnita locala ar fi baut sucul preferat la sticla de jumatate de litru, rece!), in timp ce ele la fel de natural s-au indreptat catre sucurile in sticle de 2 litri aliniate intr-un colt al magazinului. Mi-au spus cumva scuzandu-se ca sticla mare costa 6 lei dar e mai mare (sticla mica costa 3,5 lei) si daca e posibil ar dori o sticla mare... Apoi a urma scena alegerii sucului. In afara de femeia care vindea la magazin celelalte nu stiau cum sunt sucurile respective. Care e mai bun, cu ce sunt… ala albicios, portocaliu sau rosiatic? 

A castigat sucul de portocale... ma rog, cel portocaliu. Au clatit cu putina apa niste cani de plastic care erau de vanzare in magazin si cea mai mare dintre aceastea a fost umpluta ochi si mi-a fost oferita in timp ce toti asteptau ca eu sa beau. Le-am spus cum m-am priceput ca e prea mult pentru mine si ca sucul era pentru ei. Atunci au luat cana care mi-a fost dedicata si au impartit continutul ei in alte cani mai mici, apoi s-au inchinat  (”noi asa facem”), am ciocnit si am baut.

Aproape 100 de km de Delta cu bicicleta


Fantezia asta are cel putin un an, de cand am facut un traseu tulburator cu pornire de la Vadu si cu popas de noapte la Portita, traseu care s-a incheiat in prima zi cu vreo 10 km de impins bicicleta pe plaja intrucat grindul pe care ar fi fost drumul nostru, conform hartii, era complet ințipirigat, frunzele de trestie erau taioase precum lama iar tantarul statea ca o hiena marsava pregatit sa ne infulece...dar aceasta este o alta poveste. 



Cum noi traim niste vremuri din ce in ce mai bicicliste, in momentul in care biciclistii din preajma mea au inceput sa exploreze ideea unei excursii cu bicicleta in Delta au descoperit pe net ca erau cateva grupuri care deja au bifat proiectul acesta in diferite variante de traseu.

Traseul
Dupa ce am studiat prognoza meteo vreme de mai mult de o saptamana in timp ce ploaia nu mai contenea, dupa ce marti seara nu stiam sigur daca vom pleca, am reusit totusi vineri dimineata sa plecam spre Tulcea 5 biciclisti in doua masini. 

Ne-am respectat planul facut de acasa, in mare, si anume traseul a fost asa: Periprava – C.A.Rosetti – Lacul Sarat – Sfistofca – C.A.Rosetti – Cardon -  Sulina – Sfantu Gheorghe.

 
In Periprava am ajuns seara cu vaporul apoi a doua zi, am haladuit pe grindurile din preajma Peripravei cautand fosta inchisoare comunista si am ajuns fara sa stim la Ultima Frontiera unde gazdele ne-au primit frumos, ne-au lasat sa ne adunam fortele la umbra si ne-au dat apa si suc. Multumim Roxana pentru povesti!

Apoi am pornit mai departe si, dupa orele de biciclit si cascat gura, am ajuns la Rosetti. De indata ce am gasit gazda (treaba care se face de obicei intreband la magazinul sau carciuma din mijlocul satului daca e cineva in sat care primeste turisti), am pornit spre satul Lacul Sarat. Acesta un loc cu efecte stranii asupra oamenilor, nu pot exprima in cuvinte ce s-a petrecut acolo dupa ore de biciclit prin nisip… 



Dupa episodul ireal de la Lacul Sarat ne-am intors la Rosetti unde ne astepta borsul pescaresc. A doua zi am vizitat Sfistofca si apoi am pornit spre Sulina, aici am avut de trecut cu barca.



Urmatoarea zi doi din membrii grupului au dezertat la Sulina, s-au imbarcat cu tot cu biciclete intr-o barca tocmita pe loc si au luat-o inaintea noastra catre Sfantu Gheorghe. Perspectiva celor 30 de km de parcurs prin canicula i-a facut sa considere ca au depasit planul de mers prin Delta cu bicicleta, cel putin pentru tura aceasta.

Drumurile
Intai de toate daca am fi planificat traseul fix invers, adica de la Sfantu la Periprava am fi avut in spate tot vantul pe care l-am luat plenar, am fi putut sa ne montam vele la biciclete si sa zburam ca niste zmei prin toata Delta. Ziceau unii dintre localnici ca fix in sezonul cald bate sudul intr-una. E de tinut minte, daca e chiar asa, noi am muncit mult cu vantul acesta in fata, ne-a obosit si ne-a taiat semnificativ din viteza. Data viitoare trebuie sa cautam prognoza vantoasa.

La un moment dat pe vapor, in drum spre Periprava un pustan de liceu care se intorcea acasa pentru sfarsitul de saptamana, dupa ce ne-a inspectat curios bicicletele ne-a intrebat mustacind ”ati venit sa mergeti cu bicicleta pe nisip?”… 




...Ne-am gandit la el in timpul celor cativa kilometrii in care, inevitabil, am impins bicicletele prin nisip si anume: de la fosta inchisoare comunista din Periprava drumul paralele cu satul catre iesirea din sat spre Rosetti; anumite portiuni de drum pe langa padurea Letea, de la Periprava catre Rosetti (se pare ca era si un drum pe un dig de la Periprava la Rosetti care ar fi fost mai bun); drumul Rosetti – Sfistofca; ultima portiune de drum inainte de a ajunge la Sfantu. Portiunile cu nisip au fost dificile dar nu a fost mai greu decat cei 10 km de impins bicicleta pe plaja de la Periboina la Portita de anul trecut. 


Drumul de la Sulina la Sfantu e bolovanos rau! De multe ori aveai senzatia ca nu mai esti la plimbare cu bicicleta ci ca ai pornit calare pe un picamer puternic care face ca toate organele tale interne sa isi schimbe locul intre ele din cauza vibratiei. Pe langa provocarea de a cara coburile de 10 -  17 kg (unii dintre noi au fost mai campioni in a-si ghiftui bagajele cu fel de fel) trebuia sa ne tinem zdravan de ghidon sa nu derapam din cauza vreunui bolovan. Tot pe drumul de la Sulina la Sfantu ne-am exersat echilibrul nu doar fizic ci si emotional si mental la intalnirea cu taurii salbatici. A fost memorabil!

Taurii salbatici dintre Sulina si Sfantu Gheorghe


Cele mai bune portiuni de drum au fost din Rosetti catre Lacul Sarat, aici am gasit asa numita ”saratura”, un drum cu un nisip foarte fin si alb, batatorit si tare, era minunat. Apoi drumul de la Rosetti la Sulina a fost chiar bun, era cu pietre dar mici si tasate in pamant.



Popasurile de dormit si mancat
In afara de primul loc de popas, in Periprava, nicio alta oprire nu a fost aranjata dinainte sa pornim la drum. Cum la Periprava ajungeam catre seara am zis ca n-ar strica sa aranjam deja cu un lipovean sa ne astepte cu o masa calda. Gazda din Periprava a gasit-o unul din membrii grupului prin spiritul cautator si prin magia Internetului care conecteaza oameni, astfel ca, un peripravean aflat pe undeva prin Italia cu care nu mai vorbise nimeni dintre noi vreodata i-a indicat reprezentantului nostru o familie de lipoveni care ne poate primi si de aici totul s-a aranjat.  



In C.A.Rosetti catre gazda ne-au indrumat satenii care stateau la magazinul-carciuma de langa biserica. Am stat intr-o casa cu baia in casa si apa calda iar mancarea a fost devastatoare. Gazda noastra, o femeie sprintena cam la 40 ani a lucrat ceva ani in alimentatie publica si acum a hotarat ca mai bine pregateste niste super bucate traditionale in propria casa pentru turistii care vin la ei. Treaba e destul de organizata caci ofera excursii in padurea Letea pentru grupuri de turisti pe care ii iau cel mai adesea din Sulina iar dupa ce le arata padurea, dunele de nisip si calutii salbatici, ii ademenesc in chioscul din gradina la un festin decadent. Aici am mancat: bors de peste, scordolea, crap pe varza si o placinta cu branza care imi bantuie inca visele. 

Scena cu placinta a fost atat de perfecta…dimineata…iesi din casa si in chioscul din gradina, pe masa este deja cafeaua si un mega platou cu placinta (bucati in forma de romb, nu oricum!). Placinta e cu branza dulce si stafide, e inca calduta, foile sunt exact cat trebuie de crocante, branza e aromata si cat trebuie de suculenta…a iesit cu bataie.

Gazda din Rosetti, impresionata de soarta noastra de biciclisti, a sunat probabil toti sulinezii pe care ii stia, in timp ce noi pedalam catre Sulina, si ne-a prezentat la telefon un raport detaliat cu preturi, conditii si locatii de pensiuni astfel incat in momentul in care am ajuns in Sulina noua gazda ne astepta deja pe malul Dunarii. 

In Sfantul Gheorghe, cei doi dezertori ajunsi in sat inaintea tuturor au fost agatati de un localnic in timp ce se racoreau si faceau conversatie la terasa de vizavi de primarie intrebandu-se unde vom sta noi in noaptea ce urma si ce excursii sa faca pe la Sahalin pana vin ceilalti biciclisti. Localnicul respectiv le-a rezolvat toate intrebarile. Am aflat povestea impresionanta a unor oameni care au stat vreme lunga in Bucuresti si s-au mutat la Sfantu de cativa ani, caci in prag de pensie au ramas fara slujbe. Casa era casa parinteasca a doamnei, nascuta si crescuta in Sfantu si furata de acolo de domnul care a facut armata in locul cu pricina. Doamna insa avea o memorie foarte vie a traditiilor locului asa ca ne-a spus niste istorii savuroase si ne-a pregatit un storceag ca la mama lui.

Micul dictionar mancacios al excursiei
(adica ce am mancat noi si cu ce denumirea ne-au fost prezentate bucatele, au facut altii treaba mai temeinica in a culege traditii si retete romanesti)

Storceag – o zeama intre ciorba si supa, alba smantanita, care se face cu sturion, bucati de peste alb dezosat. Noi am gustat la restaurantul Marea Neagra din Sulina, storceag de sturion si storceag de somn, si am devorat o mega oala de storceag de somn la gazda din Sfantu Gheorghe, patria storceagului.

Crap pe varza – acest fel este exact cum ii spune numele numai ca nu are nicio valoare doar sa povestesti. Nici pozele nu ajuta, arata absolut oribil…ceva maroniu (ca sa nu spun altfel). Trebuie incercat si atunci trebuie sa te asiguri ca ai loc aproape de tava. Noi am mancat in varianta cu varza un pic acrita, asa de vara, pusa intr-o tava iar deasupra niste bucati generoase de crap un pic perpelite inainte. Crapul si varza au fost uitate in cuptor vreme de peste 4 ore sa se imprieteneasca iar la masa a venit toata tava cu pricina insotita de mamaliga si ardei iuti. 

Crap pe varza la cuptor pe care l-am mancat la gazda noastra din comuna Rosetti, cea care organizeaza excursii in padurea Letea. Arata uratel dar are un gust minunat.


Scordolea – sub aceasta denumire ne-a fost prezentat un morman de piure de cartofi frecat cu unt de casa si usturoi in care stau pitite bucati de stiuca fiarta, culeasa cat se poate de oase. (cautand prin alte surse vad ca scrodoleaua este un sos cu nuca si usturoi servit cu raci…trebuie musai verificat sosul acesta! cam in orice pui nuca iese divin).

Bors pescaresc – nu mai insist, e destul de consacrat conceptul. E felul de mancare doi intr-unul care se prezinta cu platouri de peste fiert urmate de zeama in care au fiert si pestii de pe platou si altii mai mititei si dati deoparte.

Scrutnie – aceasta e o transcriere fonetica a denumirii data de lipoveanca din Periprava unei placinti cu gutui. De fapt, arata ca un fel de strudel infasurat in jurul propriei axe, iar scrutnie ar inseamna ceva de genul infasurat, rasucit.

Trupa
Oricine ne-ar vedea undeva, oriunde si ne-ar auzi ca mentionam ceva despre faptul ca mergem cu bicicleta probabil si-ar imagina cum dam frumos o tura in parc cu bicicleta si asta dupa ce ne reculegem vreo jumatate de ora dupa ce am reusit sa coboram bicicletele cu liftul din casa. 

Am suferit la un moment dat o inspectie profesionista a bicicletelor noastre si mai ales a echipamentului. Bicicletele se califica cat de cat, unele, una e cam rabla (care de fapt e cea mai veche bicla din grup care a facut mii de km cu trasee pe la cazanele Dunarii, pe platou de munte, si nenumarate ture de Dobrogea) in schimb in ce priveste echipamentul practic nu existam ca biciclisti. N-avem casca, slipi aerodinamici si tricouri corespunzatoare care transpira si respira, n-avem manusi si nici termos mic cu tzutzuroi care iti permite sa te hidratezi foarte eficient.

Sa zicem ca suntem niste biciclisti putin mai camuflati in peisajul acesta tot mai biciclist in care apar categorii precise pe scale ce se intind de la biciclistul hip de oras, la cel gregar participant la evenimentele bicicliste de masa, pana la biker-ul cascador de parc, biciclistul vitezoman de sosea cu roti subtiri cat un covrig si foarte sportivii downhill-i. 

Principala preocupare este ca urmatoarul traseu sa fie prin locuri mai pustii sa nu mai avem prilejul sa cadem in decadenta unor festinuri asa cum am zis mai sus. Asta doar sa apucam sa facem si urmatorul traseu si urmatorul si urmatorul…


Fosta inchisoare comunista din Periprava